Calutul din margareta de Andreea Calinescu

Saptamana trecuta am fost contactata de Cristina, reprezentanta unui proiect minunat intitulat Cutiuta cu povesti.

Propunerea Cristinei de a-mi trimite o carte pentru Daria si Andrei m-a facut sa zambesc pentru ca a sosit exact in momentul in care ma pregateam sa caut ceva interesant drept cadou pentru Paste.

Cum s-ar zice…gand la gand!

A doua surpriza a fost faptul ca totul poate fi personalizat. Am trimis o fotografie cu cei doi pitici ai mei care a fost inserata de editori la inceputul cartii.

Initial, vroiam sa le daruiesc aceasta carte de Paste, dar m-am razgandit. Nu mai aveam rabdare sa le vad reactia. In plus, maine sunt Floriile – ce alt prilej minunat ar fi fost sa citim impreuna aceasta carte?!?

Am descoperit-o impreuna azi dimineata😉

Despre ce este vorba?

Calutul din margareta este creatia Andreei Calinescu si ii introduce pe copii intr-o lume de basm prin intermediul Selenei, fetita care descopera misterele gradinii bunicii ei.

As vrea sa va spun mai multe despre poveste, dar cred sincer ca ar trebui sa o cititi alaturi de cei mici.

Pot sa va spun, insa, cateva secrete…..

….micii cititori sunt invitati sa o ajute pe Selena si sa completeze anumite spatii din poveste

….ilustratiile frumoase ajuta copiii sa isi imagineze mai usor cum arata personajele

….foile sunt grosute ceea ce faciliteaza rasfoirea de catre cei mai mici care nu sunt obisnuiti inca sa dea paginile prea usor (inca imi aduc aminte cum era cand piticii mei erau la gradinita si paginile nu le dadeau prea usor la cartile clasice de povesti fiindca erau prea subtiri)

….cartea este cartonata, nu e usor de rupt daca va e teama ca cei mici vor pleca hai-hui cu ea prin casa ori gradina in cautarea animalutelor din povestea Andreei Calinescu (Daria avea obiceiul sa adoarma cu cate o carte in brate cand avea 1 an si ceva)

….copiii invata ce inseamna prietenia, lucrul in echipa, increderea in ceilalti

….la finalul cartii veti gasi si o surpriza: copiii pot schimba cursul povestii completand in propriul stil firul epic.

Sa va mai spun ceva?

Cred ca am spus mult, nu?

Daria si Andrei au fost impresionati ceea ce se intampla mai rar pentru ca sunt diferiti si au gusturi uneori opuse in materie de lectura. Aproape ca se certau cine sa citeasca mai departe, sa admire pozele, sa isi dea cu parerea despre ce urma sa se intample, sa raspunda la intrebarile care o ajutau pe Selena….Nu, nu s-au certat….asa tare:) )))) , dar au invatat sa aiba mai multa rabdare si sa se bucure de o lectura captivanta.

Va recomand cu sinceritate cartea. Mi-a placut si mie. Ma simteam ca un copil in asteptarea deznodamantului:)

Va las in compania catorva imagini din carte.

calutul din margareta

calutul din margareta 2

Tehnologie…..

Recunosc faptul ca intru pe facebook destul de rapid si ies la fel de rapid daca nu gasesc ceva interesant de citit ori un filmulet aparte.

De la o vreme ma atrag tot mai mult filmuletele care se refera la tehnologiile avansate: masini….scaune cu rotile….motociclete…Foarte interesante multe dintre ele. Ceea ce ma uimeste este faptul ca exista deja prototipuri pentru modele care pareau rupte din fantezie.

Am decis sa postez unele filmulete si aici pentru cei care nu au cont pe facebook ori nu cauta pe youtube

Structuri gigant care se misca cu ajutorul vantului

Moto-scaun cu rotile

Masina care se conduce singura

Pentru ca Andrei ma batea la cap cu HotWheels, i-am facut o surpriza si i-am aratat acest filmulet

Transformers este real!

Asa vom face cumparaturile in viitor

Bugatti care isi schimba culoarea precum un cameleon

Tricicleta electrica (exista deja de vanzare in SUA)

Revin cu BMW ca sa vedeti mai bine despre ce este vorba

Au reusit sa printeze o masina 3D care functioneaza!

Putina tehnologie!

 

La final, va las un filmulet care sa va aduca aminte ca suntem….oameni! Si mai ales ca oricine poate face …..ceva…cu putina practica si rabdare

Nimic nu e perfect. Nici cartile nu reprezinta solutia, ci o posibila solutie

Azi dimineata, Daria ma intreba ceva ce m-a dus cu gandul la schimbarile care vor apare in vietile lor cand vor fi parinti.

M-a auzit vorbind despre Alfie Kohn si m-a intrebat cine este. I-am explicat rapid si credeam ca s-a terminat discutia. Evident …m-am inselat! Este mult prea curioasa si nu prea are obiceiul sa taca.

Avem momentele noastre cand stam de vorba si filozofam mult si bine ceea ce s-a intamplat si dimineata.

M-a intreba ce fac eu? Daca ma ghidez dupa carti ori dupa….ce?

Daca e ceva ce imi place este taman discutia cu copilul meu cel mare care are tendinta sa fie mai matur decat ii este varsta (poate si prin prisma multor evenimente petrecute in ultimii ani in vietile noastre).

Din punctul meu de vedere, nu exista o reteta perfecta.

Cand erau mici, citeam carti despre evolutia copiilor si ma intrebam daca e musai sa se inscrie si ai mei in tiparele stabilite de autori, psihologi, experti.

Daca e ceva ce am invatat in acesti ani de cand sunt mama acest lucru se reflecta in faptul ca ma adaptez…..

Incerc sa ma adaptez la ei, la nevoile lor, la dorintele lor.

Incerc sa am mintea cat mai flexibila ca sa ma pun in situatia lor (nu sustin ca reusesc mereu pentru ca nu pot sa fac acest lucru in mod constant).

Am citit si inca citesc carti despre modul de crestere a copiilor, dar prefer sa adaptez totul la ei, la mine, la noi.

In urma cu multi-multi ani, inainte sa se nasca Daria, aveam o colega de serviciu mai in varsta. Copiii ei terminau liceul la acea vreme. Imi aduc aminte prin ce trecea si cum incerca sa ii ajute si, cu cea mai mare sinceritate, si acum incerc sa aplic sfaturile doamnei P. Nu erau neaparat sfaturi, cat mai ales …experiente.

Copiii nu se aseamana. Nu putem si nici nu trebuie sa ii tratam la fel.

Imi aduc aminte ca imi povestea ca, atunci cand baiatul ei era copil, trebuia sa il mituiasca (ii dadea o suma de bani) ca sa stea afara la copii macar 10-30 minute, in timp ce fetita ar fi stat in continuu.

Doamna P. era un parinte cu mult inaintea vremurilor sale. Toata viata a mers pe principiul ca le ofera copiilor tot ce vor si ce isi doresc, dar mai ales libertatea de a fi ei insisi. Imi aduc aminte ca baiatul ei mereu avea probleme….ii era greu sa se adapteze la anumite situatii, prefera singuratatea ori strict grupul lui de prieteni, fata era mult mai sociabila, mereu vesela si optimista…baiatul mereu pesimist….Amandoi invatau de placere la scoala si, din cate stiam, erau cei mai buni din generatiile lor.

Cand baiatul a terminat liceul a intrat in depresie pentru ca nu stia ce sa faca….avea tendinte suicidale….Intr-un moment de depresie si maxima sinceritate, i-a reprosat mamei ca nu a stiut sa ii impuna niste reguli. El prefera stilul acesta…se simtea mai bine intr-un mediu restrictiv, cu limite si reguli clare. Nu ii placuse modul in care ii crescuse mama dandu-le o libertate si o independenta atat de mari. Ii era greu sa aleaga un drum….dupa un an de facultate, a renuntat ca sa deschida o afacere, a renuntat si a decis ce facultate sa aleaga, a plecat in Egipt ca sa studieze limbile arabe catre care a dovedit o inclinatie deosebita, s-a intors si pentru o perioada a parut ca s-a stabilizat mai ales cand s-a angajat intr-un mediu restrictiv asa cum isi dorea de mic.

In schimb, fata nu avea nicio problema cu stilul de libertate acordat de mama. A crescut foarte bine, a invatat sa se adapteze…a stiut exact ce vrea sa faca in viata, ce facultate sa urmeze, ce pasi sa aleaga pentru a lucra in domeniul bancar care ii placea….

Nu voi spune mai multe pentru ca vietile lor s-au schimbat radical din mai multe considerente care nu tin neaparat de educatie, ci si de sanatate.

Ceea ce vreau sa spun este ca mi se pare important sa ne adaptam la copiii nostri.

Unii copii simt nevoia sa aiba niste reguli, altii cresc foarte bine intr-o stare de libertate care ii ajuta sa devina independenti.

Nu cred ca exista o reteta perfecta de educatie. Nu este nimeni perfect.

Nu degeaba se spune ca un copil nu seamana cu altul asa cum nici degetele de maini nu seamana intre ele.

Citeam ceva interesant in urma cu cativa ani….meseria de parinte se invata….este ceva ce inveti in timp, treptat….nu poti sa iti dai demisia pentru ca ai obosit, pentru ca nu gasesti o solutie, pentru ca nu mai ai chef, pentru ca nu te descurci…

Trebuie sa faci fata pentru binele copilului tau.

Eu fac multe greseli, incerc sa invat din ele. Recunosc acest lucru si in fata copiilor. Am observat ca, daca eu recunosc atunci cand gresesc, cumva capata mai multa incredere in mine si ma vad ca pe un om, nu pe un piedestal la care nu pot ajunge.

Incerc sa ma pun in pielea lor si nu e mereu usor acest lucru pentru ca sunt diferiti, au opinii diferite, reactii diferite, idei diferite…Uneori am impresia ca ceea ce au comun sunt parintii, in rest…..

Imi spunea o prietena ca e bine ca am timp sa discut cu ei ca sa aflu ce gandesc si cum traiesc momentul pentru ca ea nu reuseste….

Nu am timp….de multe ori sunt pe fuga si nici macar atunci cand suntem in masina in drum spre scoala nu ma pot concentra la o discutie cu ei…Dar incerc sa le acord atentie si sa le arat ca le sunt alaturi de cate ori simt nevoia sa discute….De multe ori ii ascult cum discuta si ii provoc sa imi povesteasca cum joaca Minecraft (spre exemplu) pentru ca asa imi dau seama de starea lor de spirit. Alteori pur si simplu discutam inainte de culcare (separat, daca simt nevoia sa imi spuna ceva ce nu vor sa auda celalalt).

Tot ce sper este ca anii adolescentei sa ne gaseasca prieteni. Pana atunci….punem bazele unei relatii parinte-copii=prieteni sperand sa simta la fel in continuare si sa inteleaga ca voi fi mereu alaturi de ei indiferent de situatie.

M-am intins putin cu articolul, dar tot nu am reusit sa scriu tot ce am pe suflet…Stiti cum e…..cand te descarci….

In alta ordine de idei, nu uitati ca Alfie Kohn vine in Romania la finalul lunii mai si va puteti inscrie sa participati la conferinta accesand acest link.

Tips:

  • daca va inscrieti mai multe persoane, puteti beneficia de reduceri frumoase
  • daca va inscrieti din timp (mai aveti timp pana maine sa profitati de ocazie!!!), beneficiati de reduceri la conferintele programate
  • pentru informatii suplimentare, aveti la dispozitie o adresa de mail conferinte@totuldespremame.ro

Reminders:

  • vor fi doua conferinte distincte: Parentind neconditionat si Argument impotriva competitiei
  • ambele vor avea loc in data de 21 mai 2016
  • evenimentul va fi sustinut la Muzeul National de Arta al Romaniei, sala Auditorium (intrarea din Stirbei Voda nr.1-3)

 

Alfie Kohn revine la Bucuresti pe 21 mai

Cunoscutul autor al celor doua best-sellers „Parenting neconditionat” si „Pedepsit prin recompense”, Alfie Kohn revine in Bucuresti pe 21 mai la MNAR, sala Auditorium (incepand cu ora 10.00), pentru a sustine o conferinta interesanta ce va cuprinde doua module:

Modulul I (intre orele 10-13) – Parenting neconditionat

Modul II (intre orele 14.30-17.30) –  Argument impotriva competitiei

Aceste conferinte se adreseaza parintilor, pedagogilor, specialistilor care inteleg ce inseamna parenting neconditionat si sustin modul de crestere armonios a copilului.

Daca doriti sa participati la conferinta, accesati pagina de inscrieri dedicata de pe platforma Totul despre mame si acolo aveti detaliile necesare.

Alfie Kohn

 

La clasa

Am zis ca nu voi scrie acest articol, dar nu ma pot abtine.

Citeam azi dimineata niste discutii pe un grup de pe fb despre schimburile practicate de copii.

De cand e lumea si pamantul, copiii fac schimb de ceva. Poate e dureros, poate e distractiv, dar totul inseamna o lectie de viata.

Imi aduc aminte ca eram copil si am facut schimb de timbre cu prietenele si colegii. Am distrus o colectie important de -a tatalui meu. Nu am reusit sa ii recuperez totul, dar….am invatat ceva important. Bine, mai multe lucruri importante. In primul rand, nu e corect sa folosesti lucrurile altora (timbrele nu erau ale mele). In al doilea rand, am invatat sa negociez.

De-a lungul anilor, negocierea a fost una dintre lectiile importante primite.

Cand Daria era la clasa I, invatatoarea le-a daruit copiilor cartonase de la Mega Image. Stiti si voi la ce ma refer.

M-am cam suparat.

Nu faceam cumparaturi de la super-marketul respectiv si ma trezisem in situatia de a face drumuri pana acolo doar ca sa ii aduc cartonase. Am discutat cu invatatoarea si mi-a zis o chestie buna (de care efectiv uitasem ca doar si eu facusem asa cand eram de varsta ei,nu?). Lasati-i ca asa invata sa negocieze!

Avea mare dreptate!

Daria a invatat sa negocieze asa de bine incat nu a mai fost nevoie sa ocolesc mereu ca sa ajung la super-marketul respectiv (intre timp, au aparut atat de multe in drumul nostru incat e imposibil sa nu te opresti macar la unul din ele! sa vedeti ce „frumos” e pentru un parinte sa alerge de colo -colo si sa caute nu stiu ce album pentru ca e musai sa aiba copilul!). Reusea sa ofere si altceva decat cartonase (de genul desene de-ale ei, o ciocolatica, ceva simbolic) pentru ca, la final, nu doar ca isi completase albumul, dar avea si dubluri pe care i le aducea lui Andrei ca sa aiba si el propriul set.

Alt lucru interesant a fost faptul ca a invatat despre animale si l-a convins si pe fratele mai mic sa invete.

Ce inseamna negociat?

Sa dai ceva la schimb, corect?

Invata sa faca un schimb echitabil. Nu vreau sa redau aici problema despre care am citit pe fb, dar stiu ce inseamna un schimb disproportionat. Ceea ce am scris acolo, redau si aici

Cand fetita mea era in clasa pregatitoare, avea un coleg care era foarte…inventiv! Pentru ca mama ii dadea bani sa isi cumpere de la bufet mancare (nu primea pachet), i-a venit ideea sa le ceara colegilor cate 10 ron pentru a le aduce ceva de la bufet, iar cand le ducea acel produs, le cerea jumatate din el.
La un moment dat, si-a cumparat o punga cu chipsuri (nu cred ca era de la bufet pentru ca nu aveau voie sa comercializeze asa ceva, dar asa le-a spus copiilor). Le-a dat la mai multi copii, iar la final le-a spus ca asteapta sa ii dea fiecare cate 10 ron pentru ce mancase (asta era suma lui standard).
A venit fiica-mea la mine sa imi ceara 10 ron si i-am cerut sa imi explice de ce.
Cand am aflat, am sunat-o pe mama baiatului si am discutat despre problema. Cu toate ca nu era genul de mama cu care sa poti discuta atat de …bine, pot spune ca a luat masuri si ceilalti copii care dadusera bani pentru te miri ce au primit banii inapoi si astfel au aflat si parintii lor.
Ceea ce vreau sa spun este ca mereu se gaseste o solutie.

Discutia pe fb se referea la reactia invatatoarei. Nu vreau sa dezbat aici acest aspect.

Mi se pare, insa, important sa existe reguli la clasa care sa fie respectate de toti si anuntate clar si tare inca de la inceput.

De ex., la unele clase, invatatoarele nu accepta aceste schimburi, li se par frivole, nepotrivite pentru un mediu sa il numim academic.

La alte clase, se accepta, dar cu limite.

Regulile stabilite de invatatoare trebuie respectate, dar si acestea trebuie clar enuntate ca sa nu existe dubii.

Copiii invata mereu ceva. Daca acel copil care a oferit ceva la schimb ramane fara obiect si este acuzat pe nedrept, se impune o discutie clara cu parintele celuilalt copil si cu invatatoarea de la clasa (situatia de pe fb). Daca copilului tau i se ia ceva, iar se impune o discutie clara. Nu mi se pare normal sa decidem sa mutam copilul pentru ca nu ni s-a facut pe plac! Orice schimbare produce o reactie la copil. Discutati cu el, lamuriti, explicati. Discutati cu ceilalti adulti. Nu aveti dreptul sa discutati cu celalalt copil (puneti-va in situatia urmatoare: cum ar fi sa ajungeti la scoala si sa aflati ca un parinte a discutat/s-a luat de copilul dvs? v-ar conveni?). Acestea sunt reguli de bun simt. Daca considerati ca situatia este intolerabila si ca pot exista urmari neplacute/grave pentru copil, puteti lua decizia de a-l muta. Nimeni nu zice ca trebuie sa acceptati orice, dar nici sa faceti din tantar armasar.

Ca o paranteza, de multe ori, discutiile pe fb duc la amplificarea unor suparari si la exprimarea unor frustrari personale care devin regula in acele schimburi de cuvinte.

Nu mi se pare normal nici faptul ca un copil ramane fara mancare. Daca dai ceva la schimb, macar sa primesti ceva.

La ai mei se intampla uneori sa faca schimb cu un coleg/o colega. Daca au la ei mai multe gustari (ai mei mananca de obicei micul dejun acasa, iar la scoala au o gustare), ei decid daca ofera ceva colegului de banca. Singura regula impusa de mine a fost sa nu muste/sa nu primeasca ceva mancat partial de altcineva ori sa nu bea din cutia de suc a colegului. E drept ca ai mei nu mananca nici unul dupa altul darmite de la alti copii, dar mi s-a parut necesar sa le spun acest lucru.

De obicei, la gustare le dau o prajitura simpla sau fructe. Spre ex., la Daria la clasa, in aceasta perioada, se desfasoara un fel de concurs intre copii initiat de doamna, intitulat Calendarul fructelor. La gustare, trebuie sa aiba cel putin un fruct. La finalul perioadei, cine a mancat cele mai multe fructe castiga. Ce anume in afara de sanatate? Nu stiu. Voie buna si deprinderi sanatoase mai mult ca sigur.

Ai mei copii au cutii de mancare in care le pun gustarile. Daca este vorba de fructe, fie le dau fructele bine spalate, sterse si puse in cutii, fie pregatesc (pentru Daria mai mult intru-cat Andrei nu vrea) salata de fructe si ii dau diverse furculite/scobitori de plastic colorate (ii dau mai multe pentru ca mereu imparte salata de fructe cu prietenele din clasa).

Se intampla uneori sa aiba la ei si doua batoane de ciocolata (din cele subtiri, gen Kinder sau mai stiu eu ce alta varianta), dar asta in zilele cand au sport pentru ca le scad glicemia si nivelul de energie. In aceasta situatie, le pun si un fruct sau un suc de fructe. Intotdeauna au apa si servetele umede&uscate la ei.

Scuze ca am deviat discutia, am vrut doar sa precizez cateva lucruri.

Ideea de baza este ca orice in viata se negociaza, iar copiii invata sa faca schimb, sa inteleaga ce este echitabil.

Se intampla sa nu primeasca nimic de la colegul lor, dar nu i-am invatat sa astepte mereu ceva. Spre ex., anul trecut am facut impreuna diverse forme de ciocolata (va aduceti aminte probabil de Fabrica de ciocolata) si au decis sa pregateasca mai multe ca sa duca la scoala si sa le dea si prietenilor/colegilor FARA A DORI CEVA LA SCHIMB. Asa mi se pare normal si frumos. Daca au ceva si doresc sa daruiasca, sa o faca din inima.

Echilibrul este cheia si sper sa fie mereu asa.

Nu stiu ce parere aveti voi despre negocierile dintre copii si schimburile practicate de ei, dar cred ca totul porneste de la parinti si atitudinea lor. Aduceti-va aminte ca si voi ati fost copii si este imposibil sa nu fi actionat in acest mod vreodata!

Zi frumoasa tuturor!

De ce trebuie sa existe tabere?

De cand am copii – asta inseamna o perioada lunga pentru unii, o perioada scurta pentru altii, depinde cum o iei – citesc o multime de articole, statusuri pe retele de socializare, discutii aprinse etc despre tabere.

Nu ma refer la taberele unde merg copiii, ci la acele grupuri in care se „unesc” parintii, cadrele didactice, medicii, functionarii publici etc.

De-a lungul anilor, am acumulat putina experienta si am ajuns la concluzia ca e o linie subtire, fragila intre cele doua tabere.

Poate ziceti ca sunt eu mai ciudata pentru ca nu arunc cu noroi sau, cand sunt suparata, scriu ceva aici ca sa ma descarc, dar asta sunt eu.

Am avut pe rand reactii de la suparare si furie pana la frustrare si lacrimi.

Sa zicem ca am luat decizii la acel moment in functie de cum am simtit eu ca e bine, dar nu stiu daca as mai proceda in acel mod, in acest moment, prin prisma experientei de dupa si a faptului ca aceasta experienta s-a tot acumulat.

Si da, am mutat-o si eu pe Daria de la prima gradinita cand am fost speriata de aparenta lipsa de reactie a educatoarelor vis-a-vis de agresivitatea unui baietel. Dupa cateva luni, am aflat ca a fost o decizie buna. Nu pentru ca s-ar fi facut ceva ca sa fie calmat baietelul, ci pentru ca s-a dovedit ca educatoarele respective si o parte din parinti reusisera sa schimbe ideea de gradi’ de stat in gradi’ privata (parintii contribuind la suplimentarea salariilor, la angajarea unei persoane din afara pentru a supraveghea copiii la clasa, plata suplimentara a unui body-guard etc!)

A doua gradi’ era una de cartier, educatoarea o bomboana de femeie, ingrijitoarea indragostita de copii care le facea pe plac in tot ce doreau. Au fost momente cand m-am suparat pentru ca, spre final, erau tinuti mai mult pe scaune de teama sa nu se accidenteze. Nu lucrau la nivelul la care era fiica-mea obisnuita, dar aici poate era si vina mea pentru ca acasa eram un fel de mama – educatoare si lucram cu ea tot ce isi dorea sa invete (stiti deja ca la 3 ani si jumatate a invatat alfabetul pentru simplul motiv ca prietenii ei mai mari cu un an stiau deja cateva litere si vroia cu orice pret sa stie ce scriu ei cu creta pe asfalt).

A inceput scoala, a parut totul bine si frumos. Dupa cateva luni, pe fondul unor suparari si unor discutii pline de argumente, m-am lasat convinsa ca e mai bine la o scoala privata. Stiti deja ce dezastru a fost si cat a regresat Daria. Am mutat-o la o scoala de stat unde s-a integrat foarte bine, si-a facut prietene, invata multe lucruri interesante, este mereu stimulata sa descopere lucruri noi (am povestit deja despre proiectele de la clasa si modul in care se implica copiii).

Au fost momente cand m-am suparat din cauza anumitor lucruri de la clasa. Initial, am zis ca nu voi spune nimic. Pe urma, am realizat ca e o greseala. Dupa acesti ani, am inteles ca, daca ai cu cine sa discuti si exista comunicare, orice are rezolvare. Si asa am procedat. Initial, m-am lasat purtata de val si am fost mai drastica in exprimare, pe urma am inteles ca exista o persoana cu care se poate comunica si acest lucru este doar de apreciat.

Nimeni nu este perfect. Ca parinti, suntem disperati sa ne stim copiii in siguranta, sa stim ca, atunci cand nu sunt cu noi, invata lucruri interesante, sunt respectati, li se vorbeste intr-un anume mod si invata si ceea ce se cheama „scoala vietii”. De multe ori, citesc discutii in care parintii cer perfectiune de la cadrele didactice.

Ei bine, nu exista!

Nici noi parintii nu suntem perfecti.

Nici copiii!

Nici cadrele didactice!

Niciun om nu e perfect!

Sa zicem doar ca este important, din punctul meu umil de vedere, sa ne respectam reciproc, sa comunicam si sa luam o decizie potrivita pentru copiii nostri.

Andrei a fost la o gradinita de stat (alta decat sora lui) unde educatoarea era exceptionala (directoarea o mare spagareasa, dar asta e alta discutie). Ca si la Daria, facusem greseala sa lucrez cu el acasa ceea ce inseamna ca atunci cand colegii lui invatau cifrele 1-2-3, el stia sa numere pana la 10, cand ei invatau 4-5-6, el facea adunari si scaderi pana la 10. Se plictisea cu alte cuvinte. La gradi’ mergea mai mult sa socializeze. Educatoarea era atat de blanda incat toti copiii o iubeau. Multumita dansei am ajuns si la medicul exceptional care l-a ajutat pe Andrei cand a avut chistul la genunchi si a necesitat tratament complex (am scris la acea vreme).

Cand a inceput scoala, am zis ca va fi exceptional de bine. Multumita unor persoane, acest lucru nu a fost taman asa. Abia in toamna acestui an am aflat cate ceva si am incercat sa pun cap la cap (daca toate acele afirmatii sunt corecte, atunci se justifica anumite comportamente; adica nu se justifica, dar acum inteleg de ce au fost aruncate anumite cuvinte, de ce anumite persoane s-au comportat intr-un anume mod).

Asta e, nimeni nu e obligat sa te placa, dar nici sa iti faca rau doar ca sa simta bine ori din prostie. Nu-i nimic, a fost o lectie pentru mine mai ales ca sa inteleg ca nu conteaza cum te comporti ori daca zici sau nu ceva. Se intampla ca actiunile unora sa provoace valuri care sa ajunga si la tine, nu poti mereu sa controlezi ceea ce se intampla. Uneori ma intreb daca e mai bine sa traim in ignoranta decat sa stim tot ce se intampla. Pe urma imi revin si stiu ca a fost un gand tampit pentru ca vreau sa stiu tot ce are legatura cu mine si copiii mei.

Am zis ca poate de vina sunt eu ca nu am reusit sa comunic prea bine si am incercat sa fac un efort suplimentar, dar tot nu e stilul meu sa stau la barfa si sa imi pierd ore bune la telefon ori pe hol/in curtea scolii. De multe ori, discutiile cu anumite persoane duc la barfa, exact ceea ce nu suport asa ca nu am ce face. Ma retrag si incerc sa stau doar cu persoane care discuta si altceva decat despre vietile altora.

In alta ordine de idei, eu am un obicei prost. Merg pe premiza ca nu e cazul sa sun un cadru didactic pentru orice chestie. Ma gandesc cu groaza cum ar fi daca 30-35 de parinti ar suna zilnic sa intrebe una-alta (la ultima sedinta, s-a discutat o chestie care m-a socat – multi parinti o sunau seara pe doamna ca sa o intrebe cum se rezolva problemele la matematica si aici vorbim despre clasa I unde nu e cazul sa se intample asa ceva mai ales ca nu e nicio cerinta atat de complicata). Va dati seama cum ar fi sa fiti sunat de atatea persoane? Faceti si voi un calcul simplu – 10 persoane, macar 5 minute fiecare (desi nu cred ca se rezuma la atat).

Ca o  paranteza: Am vazut pe facebook multe postari in care erau comentate probleme la mate, la romana, manuale etc. Nu stiu daca e simplu noroc ori doamnele de la clasele copiilor mei au ales manualele potrivite, dar pana acum nu am avut probleme sa intelegem cerintele. Ai mei isi fac singuri temele, vin la mine cand nu inteleg ceva ori cand termina ca sa le corectez (nu reusesc in fiecare zi, dar incerc sa le vad temele inainte de culcare).

Inchei paranteza.

Am decis ca e mai sanatos daca merg o data pe saptamana sa discut 5 minute ca sa aflu ce si cum, daca e cazul. In general, imi fac timp sa le verific caietele si temele ca sa vad daca au probleme la ceva anume. La Andrei la clasa merg sa discut aproape saptamanal, la Daria nu e mereu cazul pentru ca imi spune singura ori aflu de la doamna fie prin mail, fie la sedinta. La engleza, aflu de la profesoara. Incerc sa ajung macar o data pe luna sa discutam, dar nu pot spune ca reusesc mereu. Oricum, vad caietele ei si cam stiu unde are lipsuri si unde trebuie sa lucram suplimentar acasa.

Spre deosebire de Daria, baietelul nu povesteste mereu acasa…mai ales cand face vreo prostie. Spune abia dupa un timp (daca nu aflu eu inainte). Nu sunt adepta bataii, ci a discutiilor. Daca a facut ceva ce stia ca nu trebuie, de obicei i se confisca un obiect. Acum nu intelegeti gresit. Nu il tin intr-o critica constanta, dar nici nu vreau sa il las de capul lui. Are tendinta sa faca destule prostioare daca e lasat. Regulie sunt stabilite foarte clar, stie ce si cum, dar tot le mai incalca. Sotul meu zice ca asa e normal la orice baiat. Stiu, e in crestere, testeaza limitele ca sa vada pana unde poate intinde coarda. E o linie subtire aici, dar e mult de discutat despre modul in care cresti o fata, respectiv un baiat.

Referitor la scoala, sa stiti ca eu am fost de acord cu masurile luate la el la clasa (unii parintii au fost de acord, altii nu; depinde de la caz la caz). Spre ex., anul trecut erau obisnuiti sa isi lase in clasa caiete, penare etc. Anul acesta, invata in cladirea principala ceea ce inseamna ca dupa-amiaza vine alta clasa. Li s-a explicat ca nu trebuie sa uite nimic in banca/pe banca, in dulapurile unde isi tin hainele pe umeras. Dupa mai bine de o luna, inca erau ametiti si uitau cate ceva. Dupa inca 3 saptamani, am inceput sa ii lasam sa isi faca singuri ghiozdanele (ma rog, o parte din parinti, restul au considerat ca trebuie sa ii supravegheze indeaproape in continuare).

La un moment dat, invatatoarea a descoperit ca aproape o treime din ei nu avea toate caietele. Cele mai multe scuze au fost ” mama nu mi-a pus caietul in ghiozdan”. Le-a dat cate un I la toti in situatia asta (nu, nu le-a trecut in catalog! a fost doar o chestie menita sa le dea o lectie pentru ca degeaba le atrasese atentia saptamani la rand ca le lipsea una-alta, ei tot nu aveau cele necesare in ghiozdan ceea ce inseamna ca lucrau pe foi ori intrerupeau orele pentru a cere stilou, creion, guma etc).

Sa va spun ca Andrei nu a mai uitat niciodata caietul sau carnetelul unde isi noteaza temele si anunturile de transmis acasa? Mi s-a parut utila atitudinea invatatoarei. Nu sunt genul de mama drastica, dar stiu ca doar o asemenea situatie l-a convins ca e cazul sa isi verifice ghiozdanul. Si acum, dupa atatea luni, isi verifica ghiozdanul de 2-3 ori pana se asigura ca nu ii lipseste nimic.

E, sunt si inventivi. Colegul si prietenul lui Andrei si-a uitat doua caiete acasa si a rugat-o pe Daria sa ma sune ca sa o anunt eu pe mama lui si aceasta sa ii ceara sotului sa duca repede la scoala ce ii lipsea copilului (da, lunga explicatia, dar cam asa a gandit L. sa procedeze – si are tot 7 ani ca si Andrei, dar a gasit o solutie ca sa nu fie certat la clasa).

Lung articol, dar asta sunt eu cand incep sa scriu…..

Nu sunt parinte perfect. Nu sunt adult perfect. Nu sunt om perfect. Nu am copii perfecti.

Nimeni nu e. Si nici nu vreau perfectiune.

Cand copilul (oricare din ei) vine acasa si imi spune ce s-a intamplat la scoala, ma gandesc bine inainte sa actionez. Nu vreau sa ma cert cu nimeni, dar nici copilul sa nu creada ca (1) poate face tot ce doreste pentru ca mami si tati sunt acolo ca sa rezolve totul; (2) nimeni nu ii ia apararea daca s-a intamplat ceva (cred ca este important sa discutam si este nemaipomenit daca gasim un partener in acel cadru didactic responsabil pentru copilul nostru).

Tot ce vreau este sa fie fericiti, sa mearga cu drag la scoala (daca apare vreo situatie, sa imi spuna ca sa gasim impreuna o solutie – este important, din punctul meu de vedere, sa se simta protejati de adultii din viata lor, dar si sa fie responsabili de ceea ce fac/zic), sa invete ceva daca tot sta acolo 4-5 ore (nu sunt adepta ideii de a invata ceva pe de rost, ci a invatarii logice), sa invete sa se descurce in relatiile cu ceilalti.

Nu am scris acest articol ca sa sustin ceva anume. Este doar un punct de vedere pe baza faptelor si actiunilor din anii precedenti.Nu am habar ce ne mai rezerva viata, dar sper sa vina lucruri bune pentru ca avem nevoie de ele. Nu pretind ca am gasit formula perfecta de a creste copiii, nici pe departe. Am facut greseli si sunt convinsa ca voi mai face. Problema este ca iti dai seama ca au fost greseli abia dupa un timp, dupa ce te indepartezi un pic de situatia de la acel moment.

Si ca sa raspund la intrebarea din titlu: nu cred ca ar trebui sa existe tabere. Comunicare, dorinta de a creste oameni, respect reciproc! De asta e nevoie! Nu se poate? Atunci apar discutii, certuri, plangeri, mutari etc. Tine de noi sa gasim solutia potrivita pentru copilul nostru!

O zi buna tuturor!

Va daruiesc Luna de pe cer si tot Universul daca asta va doriti

Uneori viata aseaza lucrurile intr-un mare fel cum spune o prietena de-a mea.

Asa se face ca zilele noastre de nastere sunt la distanta de 14 zile…intai Andrei, pe urma mami si, dupa doua saptamani, ziua Dariei.

Maine este ziua fetitei mele si acum stau sa ma gandesc, asa cum am facut des in ultima perioada, oare cand a trecut timpul ?!?

Maine – poimaine incepe gimnaziul…apoi intra la liceu…. pleaca la facultate… isi ia permisul…..se casatoreste…..devine mama pentru prima data….atatia ani vor trece si eu probabil ca ma voi mira cand au trecut….

Ma uit la Andrei si vad cat este de copilaros, cat este de inocent si apoi rad cand il aud….”cand ma voi casatori si voi avea copii, eu ii voi invata sa joace Starcraft cum m-a invatat tati pe mine” …..

Ca orice parinte, as dori sa va ofer Luna de pe cer sau tot universul daca asta va doriti. Mi-as dori sa va ofer o viata frumoasa si linistita ca sa stiu ca sunteti fericiti. Ar fi minunat sa se poata face orice!

Din pacate, nu pot sa fac chiar tot ce mi-as dori pentru voi.

Insa, pot sa va ofer iubire neconditionata, sa ma asigur ca nu va lipseste nimic si ca voi face tot posibilul sa va ascult de cate ori spuneti ceva, ca voi incerca sa va fiu alaturi cu vorba si cu fapta.

Va iubesc mult!